In primul rand doresc sa le multumesc tuturor celor care mi-au raspuns mesajului meu. Sunt prea multi ca sa-i mai enumar. Sunt doar bucuroasa. Viata de dupa burtica e tare ciudata pentru mine. Perceptiile senzoriale si telepatice incep sa scada in timp ce cresc alte senzatii, cum ar fi foame, frigul.
Mai simt insa si dupa vechile perceptii … ingrijorarea, bucuria, si caldura celor din jur. Simt ca totul e o lupta in jurul meu. Mami sa se recupereze mai repede pentru a pleca acasa, tati pentru a ne vedea pe toate fericite si toate aranjamentele sa iasa repede si bine, matusa Dana ca sa-mi fie bine. Toata lumea se lupta cu ceva.
Eu ma lupt sa ma obisnuiesc cu laptele. Cand cel de la mama care are ca prima proprietate faptul ca e foarte putin, cand cel praf … care e chiar praf. Se face niste cololoase mici care iau liftul foarte usor ajutate si de aerul ce se gaseste din plin la mine in stomac. Trebuie sa lupt ca sa inving foamea si sa inclin curba spre una favorabila pentru a-mi aduce si eu contributia la iesirea rapida din spital. De asemenea trebuie sa lupt pentru a ma alinia langa cei dragi care lupta si ei alaturi de mine.
Si dupa tot acest efort, dupa atata incruntare si incrancenare vine un moment special. Buza mea se misca usor in sus si totul se schimba. Timpul parca se opreste in loc, tati a uitat de toate grijile, lui mami i-au trecut instant toate durerile, chipul matusii Dana a inflorit pe loc. Totul se suceste fata de cum era. Nimeni nu se mai bucura, toata lumea contempla. Inclusiv eu.
A fost primul meu zambet si lumea mea s-a schimbat. La fel si lumea celor din jurul meu. Acest zambet incepe sa dea un alt sens lumii de dupa burtica. Chiar are un sens. Zambetul meu e vazut de toata lumea acum.