adela & sasha davidescu

A intrat in familia noastra chiar inainte de a ma naste eu. Daca am sa fac search dupa el prin insemnari am sa-l gasesc, sunt sigur. Totul a inceput cu excursia in Germania. Eu, mama si tata impreuna cu matusa Dana. Eu eram inca in burtica la mama. Intr-un magazin mic dintr-un orasel si mai mic din sud-vestul Germaniei, l-am cunoscut. Statea pe raft impreuna cu alti 3 buni prieteni (primele mele 3 biberoane). Zambeau frumos la mama si nu a putut rezista. Da, mi-a cumparat sterilizatorul, dinainte sa ma nasc, si l-a luat din Germania. In primii 3 ani de viata a fost prietenul meu cel mai de nadejde, s-a asigurat de fiecare data ca toate tetinele, suzetele si biberoanele mele erau sterile si fara nici un microb. A lucrat zi si noapte pentru asta.

Iar cand deja imbatranit si obosit se pregatea de pensionare, a aparut Adela. Si a luat-o de la capat cu intrarile regulate in cuptorul cu microunde. Era facut dintr-un material foarte rezistent, dar cu toate astea nenumaratele intrari il slabisera mult. A tinut totusi sa-si faca treaba ca un neamt adevarat si a muncit din greu pana cand a ajuns si Adela la un an si jumatate. Va dati seama, 3 ani de microunde. Nu degeaba spune in instructiunile cuptorului sa nu bagi capul sau pisica. El totusi a fost curajos, a intrat de atatea ori. Pana cand a plesnit chiar.

A fost cel mai strajnic sterilizator, A schimbat 3 cuptoare cu microunde, era simplu si isi facea treaba bine. Dar gata, la un moment dat nu a mai fost nevoie de el. Era batran si vechi, spart si nefolositor.

Intr-o seara, dupa ce m-am culcat, mama l-a rugat pe tata sa-l duca la ghena. Nu s-a terminat foarte glorios povestea unuia din cele mai importante lucruri din copilaria mea. Am sa-mi aduc aminte tot timpul de primul si singurul meu sterilizator.

La naiba, era doar un sterilizator batran care trebuia aruncat pentru ca ocupa loc in bucatarie degeaba!

Luna Aprilie a fost una fara posturi. Cred ca toti care cititi acest blog frecvent v-ati intrebat ce s-a intamplat si daca voi mai scrie pe blog vreodata. Inca nu a venit sfarsitul acestui blog. Dar altceva s-a intamplat: nu am vrut sa mai scriu.

E o perioada in viata fiecaruia cand invata sa spuna VREAU. Apoi invata sa spuna NU VREAU. Pana sa inveti sa manuiesti cu dexteritate aceste doua verbe ia ceva timp. Si te blochezi in diverse etape pentru a studia reactiile si a invata din asta. Ce-i drept, poti dispera in acest proces educatoare, bunici si parinti, dar asta e. Trebuie sa invat cand si cum sa spunem VREAU si cand si cum sa spunem NU VREAU. Si de multe ori nimeni nu ma sprijina si nu ma intelege.

Asa e, la intrebarea mamei daca facem c_c_ la olita eram in perioada de NU VREAU! Si apoi, spre deliciul intregii familii am intrat in perioada de vreau. Si asa am inceput sa admir diverse figurine care pana acum dispareau repede in pampers. E chiar interesant. Uite mami, am facut o ratusca! Sau, uite mami, am facut o gargarita sau un morcovel mare. Si asa mai departe. A ajuns sa fie interesant acest proces. In plus acum trec de baiat mare si toata lumea e incantata de mine.

Revenind la VREAU si NU VREAU tata mi-a facut niste feste. A prins perioada de nu vreau si a venit atunci cu o intrebare capcana: Vrei sa mergem sambata la Balonul Copiilor din Herastrau? Am fost slab, desi eram in perioada de NU VREAU, gura a vorbait parca fara mine si a zis: Da, VREAU! Nu poti refuza asa ceva. Distractia e pe cinste acolo. Constructii gigantice si castele gonflabile, teatru de papusi si cartofi prajiti, suc tedi de baieti mari cu capac. Ce sa mai totul e cu capac. Sper sa revin si cu niste poze si filmulete elocvente in acest sens.

Si toate ar fi fost bune daca stiam in ce consta operatia de polipi. As fi spus clar, NU VREAU! Dar n-am stiut. In plus, tati si mami mi-au explicat ca TREBUIE, si cand apre acest trebuie nu prea mai conteaza ca vreau sa nu. Sper ca acest drept de veto sa fie exercitat cat mai putin. Chiar trebuia. Dupa ce au fost scosi, cu dureri mari, s-a putut vedea ca erau de departe cei mai inflamati si mai mari din seria mea. De atunci respir ca un rege. Am uitat si starea de rau si ameteala din spital, am dat durerile de cap pe amintiri mai frumoase cu amici de suferinta care i-am cunoscut acolo si care mi-au fost tovarasi de joaca in cele cateva ore petrecute acolo. E altceva sa poti respira bine. Chiar si domnul doctor Craiu care nu e mare adept al acestor operatii a dat girul, iar doamna doctor Ileana Gavrila a reusit in doar cateva minute sa faca polipi istorie.

E bine mi-a revenit cheful de scris. Sper sa ne auzim cat de curand.